Răsfoiesc manuscrisele și paginile din „Luceafărul” și „Flacăra”, îngălbenite de timp și aproape ușor uscate de vreme. Trebuie să le răsfoiesc cu atenție ca să nu se fărâme între degetele mele grăbite și obosite de vreme… Mă regăsesc, căci cu adevărat am fost odată ca niciodată, dacă n-aș fi, nu m-aș povesti. Am fost alături de inima literaturii, a poeziei, picturii, muzicii – alături de mari oameni de cultură care și-au dedicat viața frumosului, artei, cuvântului scris, muzicii. Am respirat alături de ei aerul acela deosebit din atelierele de pictură, din spatele cortinei și al scenei, din spatele pupitrului dirijoral dar, mai ales, al cărților din bibliotecile, anticariatele și librăriile pe care le căutam cu emoție.
Am trăit în umbra lor mulți ani, în umbra marilor artiști pe care îi întâlneam în redacția revistei „Luceafărul” și, mai târziu, a revistei „Flacăra”. Am avut ocazia și bucuria de a fi corector la o revistă literară unde nu numai că citeam multă poezie, proză, reportaje, dar, încet, încet am îndrăznit să mă alătur lor fiind încurajată să scriu, publicând mici reportaje, alcătuind uneori pagini cu grupaje de interviuri, de poezie.
Cele câteva poezii mi-au apărut sub pseudonim, fiindcă nu am avut curajul să mă dezvălui în fața marilor poeți pe care îi citeam și îi întâlneam prin redacție. Lui Teodor Balș, pe atunci redactor șef adjunct al revistei „Luceafărul” și apoi criticului Mihai Ungheanu, secretarul general al revistei, le-am arătat primele mele încercări poetice care au văzut, una câte una, lumina tiparului în paginile revistei. Apoi cenaclul literar al revistei „Luceafărul” mi-a oferit ocazia să călătoresc prin țară alături de membrii cenaclului și să le dau glas în fața publicului. Marele poet și omul deosebit Virgil Carianopol a fost cel care și-a oprit condeiul asupra versurilor mele, ajutându-mă și încurajându-mă să pășesc cu ceva mai mult curaj pe drumul poeziei. Recunoștință veșnică!
Dar mai mult și mai des am fost prezentă în paginile revistei, corector fiind, publicând sub diferite nume ascunse: Cronicar, Reporter, Spectator. Am publicat cronici de radio, film, tv, reportaje, interviuri.
Interviurile erau și au rămas pasiunea mea. Ascultam cu grijă și atenție, respect și interes. Am avut o mare curiozitate să aflu mai mult despre istorie, arheologie, tradiție folclorică. Chiar am adunat toate aceste interviuri din dorința de a alcătui o carte pe care am intitulat-o Pământul mărturisește, dar nu a fost să fie și să vadă lumina tiparului.
Cartea mea de poezii, Ireversibil, văzută și îngrijită de mine și de marele poet Virgil Carianopol, nu a văzut lumina tiparului la timpul potrivit, ci mult mai târziu, dar, din păcate, între timp poetul plecase în lumea muzelor…
La „Flacăra”am fost cu adevărat în lumea marilor oameni ai culturii și literaturii române de atunci, căci am avut ocazia să-mi continuu pasiunea pentru interviuri începută la „Luceafărul”, căci aici, la „Flacăra”, aveam prilejul să public săptămânal câte un interviu la rubrica „Atelier”.
Apoi „Flacăra pentru minte, inimă și literatură”, o altă rubrică pe care am iubit-o și la care am lucrat și publicat interviuri peste interviuri, săptămână de săptămână, cu pasiunea și devotamentul ostașului patriot gata de orice faptă de sacrificiu. Munca a fost pe deplin răsplătită, am cunoscut oameni deosebiți, minunați… Copleșitoare amintiri. Cu această carte, Decupaje, mărturisesc aici că trăiesc cu adevărat începutul sfârșitului, căci acum mă aflu alături de toate aceste minunate evenimente pe care le petrec la o vârstă remarcabilă…
Cornelia Bartels
Poetă, prozatoare, ziaristă, Cornelia Bartels (n. la Valea Plopului, jud. Prahova) s-a stabilit în Germania la începutul anilor ’80 ai secolului trecut. Cele două volume ale sale, Pământul mărturiseşte şi Ireversibil (poeme), aflate în fază avansată de editare, au fost interzise de cenzura comunistă. În condițiile severe ale dictaturii comuniste, editurile nu puteau să facă altceva decât să se conformeze. Autorii care părăseau România erau considerați transfugi, cărțile lor, dacă se aflau în pragul publicării, erau topite sau, dacă erau publicate, retrase din librării și date la topit. Nu era permis să le mai fie menționat numele în presă sau în cărțile de critică literară, nici măcar într-o listă de scriitori.